Sfârșitul Războiului Interior

READING TIME:2 MINUTES

Tocmai am terminat de recitit O mie nouă sute optzeci și patru (mulțumesc, Liv). Dacă este ceva ce m-a zdruncinat de data asta este ideea că nici măcar nu are importanță dacă în exterior este pace sau nu, atât timp cât în interior se dau războaie neîntrerupt.

Undeva prin 2013 am început să depun armele. A fost o capitulare grea, pentru că era vorba despre un război care se construise cărămidă cu cărămidă, timp de mai bine de 20 de ani. Dar atunci, în 2013, ceva s-a aprins în capul meu și am înțeles că lupta înseamnă violență și că violența atrage mai multă violență și că nu are cum să iasă energie pozitivă din asta.

Începând din acel moment, zi de zi, în tot ceea ce fac, aduc blândețe. Acum îmi este mult mai ușor, blândețea curge de la sine, dar au fost momente grele, când îmi venea mult mai firesc să îmi spun că sunt proastă, incompetentă, mamă rea și, preferata mea, grasă, grasă, grasă.

Acum câteva luni, am avut o izbucnire de ură în cea mai pură formă a sa, o ură cumplită la adresa propriei persoane, care m-a împins să fac lucruri pe care nu i le-aș face nimănui altcuiva, în afară de mine. Am avut (și am mereu) oameni care m-au ajutat să ies de acolo, m-au mângâiat pe cap, m-au privit cu compasiune și m-au dus din nou la linia de start, de unde am plecat iarăși, cu încă o experiență în plus.

De fiecare dată când un antrenor sau un nutriționist vorbește despre „lupta cu kilogramele”, mă cuprinde tristețea, pentru că oamenii ăștia nu au înțeles că în viață nu te lupți cu nimeni, și mai ales cu ceva care face parte din tine.

Pe 25 aprilie, Gáspár vine din nou în Iași. De data asta, vorbește despre războiul nostru interior și despre pacea care se poate instala, atât timp cât zi de zi te străduiești să mai dai la o parte un strat din măștile tale și să trăiești de acolo, din esența a ceea ce ești.

Sfârșitul războiului interior

Singura ființă umană care nu ne scapă niciodată din priviri este propria persoană. Indiferent că e zi sau noapte, atâta vreme cât stăm treji, suntem nevoiți să purtăm un dialog (mai mult sau mai puțin conștient) cu sinele nostru – acela care ne dictează gândurile, emoțiile și comportamentele cotidiene. În ciuda acestei realități, cei mai mulți oameni nu au fost învățați să relaționeze cu sine.

Nici măcar nu știu cum să vă spun că e musai să vă înscrieți.

Leave a Reply