Ronțăială zgomotoasă

READING TIME:5 MINUTES

Încă un text pe care l-am scris la întâlnirea grupului secret de scriitori wannabe. De data asta, tema a fost „ronțăială zgomotoasă”. Dacă vreți să le citiți și pe celelalte, intrați aici.

Trosc trosc.

Pe marginea drumului, oamenii ăștia doi mănâncă semințe și o ronțială zgomotoasă străpunge liniștea. S-au așezat aici, după o fugăreală bună prin lanul de păpușoi, după ce au avut pe urmele lor o întreagă echipă de polițiști echipați cu sirene și girofaruri și tot tacâmul, după ce au fost atacați de o trupă de curcani mânioși, după ce, în dimineața aceea, s-au trezit cu gândul că a venit timpul să-și pună în aplicare marele plan.

Cu câteva zile înainte, erau tot aici și scuipau semințe în șanț: trosc trosc. Soarele îi bătea în cap și transpirația le curgea pe tâmple, își făceau vânt cu mănunchiuri de frunze de dud și frecau menta. Li se părea că viața lor este plictisitoare și că lor nu li se întâmplă nimic ieșit din comun și discutau despre toți țăranii care plecaseră din sat și care se mai întorceau din când în când, cu mașini de firmă și blugi Guci și-și ridicau case mai mari sau măcar le puneau acoperișuri strălucitoare celor vechi.

Ei, nimic. Erau doar doi nenorociți pârliți de soare și plictisiți până în măduva oaselor.

  • Hai să furăm prepelițe! îi veni unuia ideea.
  • Ești nebun? Ce căcat să facem noi cu prepelițele?
  • Friptură, băi! Delicatesă. Nen’tu Vali de pe deal a zis că italienii numai prepelițe mănâncă, de asta-s așa de bogați. Dimineața, la prânz și seara, numai și numai prepelițe.

Când auzi de bani, celălalt păru încurcat. Parcă nu mai era așa o idee proastă.

  • Și unde găsim noi prepelițe?
  • Tanti Georgeta le ține în cușcă, la ea în curte. E simplu: așteptăm să coboare soarele și o pândim de peste drum. Când termină cu treburile în curte și se bagă în casă, noi, hop! Ne ducem și luăm cușca cu totul.

Planul părea bun. Tanti Georgeta era o femeie singură, bărbat’su plecase și el în Italia, dar de vreo cinci ani nu se mai întorsese deloc. Lumea vorbea că s-ar fi însurat a doua oară cu una de pe acolo, dar cine suntem noi, să ascultăm de gura lumii?

În seara cu pricina, cei doi pândeau de prin boscheți. Au văzut-o pe femeie cum a strâns toate hangarelele de prin curte, s-a dus la veceul din fundul grădinii, a zăbovit puțin acolo și apoi s-a aciuat în casă. Ușa s-a trântit și apoi s-a auzit și yala zdrăngănind, semn că gata, s-a blindat în interior și era liber la prepelițe.

Băieții noștri au scuipat ultimele coji de semințe în praful din drum și au purces înainte, în ograda femeii. Așa cum se așteptau, tanti Georgeta era puțin cam săracă cu duhul și credea că nimeni n-are ce fura de la ea, așa că a pus doar un lacăt slab pe cotețul găinilor, lacăt care s-a crăcănat imediat ce unul dintre ei l-a atins. Misiunea asta era mai ușoară decât își imaginaseră.

Au intrat încet în bezna din coteț și s-au oprit în loc, să asculte. Nu vedeau la doi pași, dar se ghidau după sunete: în fund, în colțul din dreapta, se auzeau găinile picotind și visând la ouăle pe care le făcuseră în timpul zilei. Puțin mai jos, probabil într-o navetă de la bere, se auzea cum cloșca își întindea aripile și puii deja visau sub penele ei. Și doi pași mai în față, fix în mijlocul cotețului, era zarvă puțin mai mare, de prepelițe.

Băieții și-au întins mâinile și, chiar dacă nici nu se vedeau între ei, se înțelegeau doar din atingeri și din cuvinte șoptite și așa au reușit să prindă cușca, unul de un capăt și unul de celălalt și să o scoată afară. Prepelițele pesemne că au simțit pericolul, că s-au pornit să piuie și mai tare, dar băieții au pus repede capacul peste cușcă, nu cumva să audă tanti Georgeta din casă.

Izbutiseră să scoată cușca afară cu bine și fără prea multe proteste din partea locatarilor și erau gata să iasă din curtea femeii, când unul dintre ei s-a simțit țintuit cu privirea. Și-a întors capul și atunci l-a văzut: pe o bârnă din lemn, parcă special construită pentru stăpânul curții, stătea el, semeț și înfoiat, roșu pe la gât și în spațiul dintre ochi, mai mare decât știau ei, curcanul.

Nici n-au apucat bine să clipească și să-și facă în capul lor un plan de retragere, că orătania și-a și întins aripile și-a devenit de cincizeci de ori mai mare decât era deja și apoi, ca un vultur de curte, ca un prădător cu mărgele la gât, le-a sărit în cap. S-a prins cu ghearele de părul unuia și cu aripile în bătea pe celălalt și băieții noștri nici nu mai știau ce să facă. Nici nu se puteau apuca de urlat, așa că se băteau cu el așa, pe muțește, dar el era mai puternic și din gâtlej îi ieșeau sunete de luptă, iar sunetele astea au chemat întâriri. De nicăieri, o ceată de curcani s-a materializat și toți erau urcați peste băieți. Curcanii lui tanti Georgeta.

Îi ciupeau de peste tot și, când s-au apucat să le atace cele mai sensibile zone din corp, băieții n-au mai rezistat și au scos sunete groaznice, de durere amarnică și femeia a ieșit în prag.

Mai departe, totul a mers fugărit și nici ei nu mai știau cum a fost exact: cumva au ieșit din ograda femeii și-au luat-o la fugă prin păpușoi, în timp ce polițiștii făceau lanț de mașini în jurul lanului. Numai printr-o minune de la Dumnezeu – de altfel, chiar s-au și rugat, în timp ce fugeau – au reușit ei să găsească o ieșire din lan mai ferită de lumina girofarurilor și s-au tupilat pe acolo, s-au târât pe burtă, până au ajuns suficient de departe, iar polițiștii au lăsat-o și ei baltă. La urma urmei, oricum nu mai furaseră nimic.

Așa că iată-i acum tot aici, cu coji de semințe între dinți, gândindu-se cât de proști au fost să creadă că pot fura prepelițe ca să se îmbogățească.

Leave a Reply