Pe marginea drumului

READING TIME:4 MINUTES

La întâlnirea periodică a scriitorilor wannabe, am primit un început de poveste și fiecare l-a continuat cum l-a dus capul. Cum m-a dus pe mine? Vedeți mai jos. Iar aici aveți toate exercițiile de scriere de până acum.

Își coborî ochelarii de soare de pe cap și-i puse pe nas. Aburii de la contactul părului cu pielea capului nu ofereau o perspectivă clară. Îi șterse cu un șervețel de nas din portieră. La intrarea în oraș, zări pe marginea drumului…

… un cărucior de copil. Își aduse aminte că avea și el, pe undeva uitat prin garaj, unul asemănător, de un mov prăfuit, puțin ros pe la colțuri, cu roțile dezumflate și copertina trasă tare peste locul în care, la un moment dat, un trup mic stătuse, scâncise, dăduse din mânuțe și cine știe ce mai făcuse acolo. Trupul lui.

Era singur la părinții. Erau părinții adoptivi, a știut asta de la început, dar îl iubeau ca și cum ar fi fost al lor și el îi iubea la fel. Ani de-a rândul se rugase de ei să îi spună ce s-a întâmplat, cum de a ajuns acolo, de unde vine el, de fapt, dar niciodată nu i-au spus și, până la urmă, el n-a mai insistat și s-a păcălit că oricum nu contează.

Trecu în viteză pe lângă epava aceea de cărucior, dar se uită în oglinda retrovizoare și ceva nu-i dădu pace. Simți un fior scurt în dreptul pieptului și privirea i se încețoșă puțin. „Ochelarii naibii, degeaba am dat o căruță de bani pe ochelari de firmă”, se gândi și și-i șterse din nou cu șervețelul. În timp ce-și lustruia una dintre lentile, simțim cum roțile mașinii trec peste ceva și puse o frână bruscă. Se uită în toate oglinzile și prin geamurile laterale, dar totul era învăluit în tăcere. Era singur pe șosea, iar de-o parte și de cealaltă nu se vedea decât câmp deschis. Din loc în loc, câte o floare galbenă mai scotea capul din iarbă. Era liniște, dar fiorul nu-i dădea pace și pe privire i se punea tot mai multă ceață, oricât de tare ar fi frecat lentilele alea.

Ceva parcă-l trăgea de mânecă și-l făcea să deschidă portiera și să iasă din mașină. Mai aruncă o privire în oglinda retrovizoare și văzu prelata căruciorului cum se mișca. Un bâțâit lin, aproape invizibil, care-l chema la el.

Își puse amândouă picioarele pe caldarâm și simți ceața și mai groasă pe ochi. Înainta cu greu spre cărucior și parcă mergeau picioarele fără el și parcă pe măsură ce înainta, stătea pe loc sau căruciorul tot dispărea, se micșora și se dilata, se învârtea și se legăna, scotea un scârțâit de roți dezumflate pe asfalt și un scâncet se auzea din interiorul lui.

Totul se învârtea cu el și lumea toată parcă era o bilă mare pe care cineva de sus o strângea între palme, o arunca și făcea jonglerii, o rotea în sensul acelor de ceasornic și apoi în celălalt sens și ceața era tot mai grea și stomacul i se întorcea pe dos, dar căruciorul îl chema la el și ceva de acolo, din interior, i se zbuciuma direct în piept și în cap, în inimă și până în adâncul sufletului. Și nu-și dădea seama dacă merge tot înainte sau stă pe loc, dar în toată această ceață îi apăru un chip de femeie.

Se uita la el cu ochii senini și fața îi stătea nemișcată. Purta o cămașă de noapte și îți ținea mâinile încrucișate la piept și se uita în gol, de parcă n-ar fi fost de pe lumea asta. Avea o privire de gheață care, totuși, i se părea familiară. O mai văzuse undeva, cândva, poate în altă viață. Îl țintuia cu ochii ei de porțelan, iar asta îl opri în loc și-l făcu să se uite mai atent la fața ei pe care curgeau lacrimile șiroi, dar femeia nu făcea niciun gest să și le șteargă. Îi curgeau pe bărbie și pe gât, mai departe pe decolteu și i se opreau pe sâni, iar când el s-a uitat acolo, a știut: mama.

Femeia se uita prin el, undeva mai departe și s-a uitat și el în direcția aia. La cărucior. Stătea acolo, ca un spectator și capul îi vâjâia, dar ceața se dăduse de tot la o parte și acum vedea totul clar. În cărucior, un trup de copil se odihnea. Avea un somn senin și buclele îi cădeau pe pernuța albă, în timp ce corpul făcea o adâncitură mică în salteaua căruciorului. Gurița îi era întredeschisă și căzută înspre cearșaf și părea că nu are nicio grijă pe lume, că nimic nu îl poate lovi. Purta o salopetă pe tot corpul și își dusese piciorușele către burtă, de parcă încă nici nu se născuse.

Bărbatului îi vâjâia capul tot mai tare, dar chiar și așa își adună mintea de peste tot și-și făcu curaj să se uite la copil. Îl recunoștea. Era chiar el. Dormea ultimul somn, înainte să i se dea peste cap toată viața, iar femeia aceea, mama lui, era acolo și vedea totul. Se uita la el cu lacrimile curgând, în timp ce în spatele ei se contura imaginea unei uși.

Abia atunci își ridică femeia mâna și-și duse o batistă către obraji. O frecă de ei cu ciudă și disperare, de parcă ar fi vrut să șteargă tot răul din lume, apoi o împături și o puse la loc în buzunar. Se întoarse către ușă, o deschise și ieși. O trânti cu putere în spatele ei și abia atunci copilul din căruț deschise ochii. Era singur.

Sursa foto: cms.ati.ms

Leave a Reply