Ce-am înțeles de data asta din Open

READING TIME:4 MINUTES

Înainte să mergem mai departe, cred că este important să spun că eu sunt una dintre persoanele care recitește cărți. Știu că, în general, oamenii care citesc mult se gândesc că viața e scurtă și lista de cărți bune foarte lungă, așa că rar se mai întorc la una dintre cărți, dar eu mă întorc.

Nu la multe, dar sunt câteva. Însă, de departe, Open este câștigătoare în listă. Până acum, am citit-o de trei ori, tocmai am terminat-o și mai că m-aș apuca din nou, dacă n-aș avea vreo paișpe cărți în folie care mă așteaptă și dacă n-aș ști că anul viitor voi citi Open din nou.

De fiecare dată îmi mai iau din cartea asta niște răspunsuri și mai lipesc niște post-its pe paginile ei și abia aștept să crească fetița noastră, ca să i-o pot citi și ei.

Anul ăsta a fost puțin diferit pentru că am descoperit niște subtilități și mi-am explicat niște emoții pe care la prima lectură nu am putut să le definesc sau să le înțeleg. Așadar, la cea de-a treia citire a acestei cărți, am înțeles că…

Poveștile noastre de viață nu sunt liniare

În general, poveștile pe care le citim sau filmele la care ne uităm sunt despre evoluția eroului. Despre cum viața lui era undeva jos și, după multe încercări prin care trece, ajunge undeva sus, iar ăla e momentul în care cartea sau filmul se termină.

Însă adevăratele povești, poveștile despre viețile noastre, nu sunt așa. Ele sunt cu suișuri și coborâșuri, cu vârfuri de munte și apoi căderi în prăpastie, cu momente în care o iei de la 0, deși erai atât de sus.

De fiecare dată când am citit cartea asta, chiar și în cea de-a doua sau chiar a treia oară, așteptam să văd victoria eroului. Aveam de la Agassi așteptarea să piardă câteva meciuri, apoi să înceapă să câștige, apoi să le câștige pe toate și să devină cel mai bun din lume și apoi cumva să se termine cartea pentru că nu mai este nimic altceva de spus.

Dar Doamne, de câte ori a mai căzut omul ăsta și de câte ori s-a ridicat și a luat-o de la capăt, iar o dată chiar a luat-o de la capăt pe minus fiind și ajuns să joace pe un teren dubios, să-și culeagă singur mingile de pe jos și să-și schimbe scorul cu mâna lui.

Aleg să joc

Aproape toată cartea este despre o alegere care îți duce întreaga viață pe un anumit drum. Agassi nu a ales tenisul și toată viața l-a urât și, în ciuda acestui sentiment puternic, l-a transformat în viața lui. O mare parte din carieră a jucat pe același teren cu adversarii, dar și cu ura față de acest sport, care l-a transformat în perfecționist.

Dar spre final, și-a dat seama că poate să fie alegerea lui și atunci totul s-a schimbat. Atitudinea, jocul, mindset-ul, totul.

„- În plus, le spun ziariștilor, simt că mai pot să joc. Nu știu cât, dar o vreme. Încă mai cred că pot să câștig.

Iar se holbează.

Poate sunt nedumeriți pentru că nu le spun toată povestea, nu le explic motivația mea. Nu pot, de vreme ce abia încep să fiu conștient de ea. Joc și joc în continuare pentru că aleg să joc. Chiar dacă nu asta e viața ta ideală, poți oricând să o alegi. Indiferent cum ar fi viața ta, dacă o alegi se schimbă totul.”

O să mai scriu asta o dată aici:

„Chiar dacă nu asta e viața ta ideală, poți oricând să o alegi. Indiferent cum ar fi viața ta, dacă o alegi se schimbă totul.”

Ca întotdeauna, Pete

Ca întotdeauna, Pete (Sampras). Este o propoziție care se repetă în mod obsesiv de-a lungul cărții.

Nu mi-a sărit atât de tare în ochi la primele două lecturi. Țin minte chiar că prima oară m-a enervat Pete ăsta, parcă voiam să-l scot eu cu mâna mea din carte, prea stătea în calea victoriei eroului. Mă tot așteptam ca, într-un final, să câștige pentru totdeauna, să-l elimine, să meargă mai departe, să nu mai aud de Pete.

Dar, ca în viață, întotdeauna există un Pete pentru fiecare dintre noi. Un demon de înțeles, o rană de vindecat, un tipar mental la care ne tot întoarcem și, când credem că l-am depășit, hop! Apare din nou. Asta mă face să mă gândesc la toate așteptările pe care le aveam eu de la procesul meu terapeutic când eram la începutul lui: că intru acolo varză, la pământ, și apoi încep să dobor, unul câte unul, toate tiparele, să-mi ling toate rănile până se închid, și apoi să ies din asta triumfătoare, cu lauri pe cap.

Pffff, mai tare de atât nici că aș fi putut să mă înșel. Ca întotdeauna, Pete.

„Nu contează cât de mult câștigi, dacă nu ești ultimul care câștigă, ești un pierzător. Iar eu pierd mereu în cele din urmă, pentru că mereu mai e și Pete. Ca întotdeauna, Pete.” (după finala U.S. Open din 1995, pe care a pierdut-o în fața lui Pete Sampras, după ce a câștigat 26 de meciuri)

În încheiere, vă las unul dintre pasajele mele preferate, nu înainte să-mi spun mie însămi că abia aștept să văd ce mai înțeleg din cartea asta și anul viitor.

„Cred că nu e întâmplător că tenisul folosește limbajul vieții. Avantaj, serviciu, greșeală, pauză, iubire, principalele elemente ale tenisului sunt cele ale vieții de fiecare zi, pentru că fiecare meci e o viață în miniatură.”

Și nu mă pot abține să nu vă las aici și speech-ul ținut de Agassi, la ceremonia în care numele lui Steffi Graf a fost trecut în Tenis Hall of Fame.

Leave a Reply