Cum m-am lăsat de freelancing după 7 ani

READING TIME:4 MINUTES

Stau într-o sală mică și luminoasă, înconjurată de o mână de studenți și, la fel ca toată lumea, urmăresc prezentarea viitorilor mei colegi de la Rubik Hub. Mă uit la fețele curioase ale studenților și încerc să mă acomodez cu totul, iar ochii mi se opresc pe unul dintre slide-uri. Pentru prima oară în viața mea, iau contact cu schema Ikigai și simt cum mi se ușurează umerii și creierul parcă îmi devine mai limpede.

Se pare că există cineva care mi-a luat toate frământările din suflet și toate furtunile din cap, le-a transformat în cuvinte cheie și apoi le-a pus într-o schemă, pentru ca eu să nu mă mai simt atât de singură și, în sfârșit, să înțeleg ce se petrece cu mine.

După 7 ani de freelancing, fix atunci când credeam că viața mea s-a așezat pe un drum potrivit, m-am trezit într-o zi că am trimis mesajul „I am in” și lucrurile au devenit oficiale și n-am mai putut să dau înapoi, dar culmea e că nu m-am gândit niciun moment să dau înapoi și, din acel moment, am oprit drumul freelancingului, am pus pe stop viața mea drăguță, calmă și netulburată, și am acceptat un job. În Piatra Neamț.

Satisfaction, but feeling of uselessness

De mai bine de trei ani, trăiam cu un gol pe care uneori mă opream să-l analizez mai bine, dar de cele mai multe ori îl acopeream cu multă muncă, pentru că, dacă mă uitam prea mult la el, ar fi însemnat să recunosc că nu mai sunt bine, că mi s-au schimbat valorile, că poate n-am judecat lucrurile din unghiul potrivit, in the first place.

Dar din când în când, golul ăsta găsea o breșă așa de mare, încât nu mai aveam cum să-l ignor. Atunci, el se concretiza în fraze de tipul: „Ines, adevărul este că îți place să scrii, iubești să scrii, oamenii o văd și te plătesc pentru asta, dar când pui tu capul pe pernă seara, chiar crezi că scrisul pe care îl practici acum face o diferență în lume? Are lumea cu adevărat nevoie de textele tale mici și, uneori, scrise la comanda clienților, fără vreun fel de amprentă a ta?”

Nu.

Comfortable, but feeling of emptiness

Iar când mă uitam suficient de tare la golul acela, el se lărgea și se tranforma în prăpastie neagră în capul meu și lua forma altor gânduri: „Și, până la urmă, poate că cineva are nevoie de bucățica asta mică pe care o faci tu. Clienții tăi sigur au nevoie. Dar iubești cu adevărat să faci asta? Ăsta este scrisul pe care vrei să-l faci?”

Poate că, până la urmă, nu am stofă de freelancer

Când ești freelancer, mai ales la început de drum, trebuie să le faci pe toate. Și poate că pe unele poți să le externalizezi, dacă-ți rupi de la gură. Poți să-ți iei un contabil și poate poți să plătești și un om care să te ajute cu promovarea, însă ceea ce nu poți face este să-i dai altcuiva responsabilitatea de personal branding.

Când ești freelancer, te expui și devii propriul tău promotor și poate că pălăria asta mi s-a potrivit pentru că este zona în care îmi place să mă desfășor, dar ceea ce nu mi s-a potrivit și mi-a luat 7 ani să înțeleg au fost vânzările, valorizarea propriei munci, compromisurile.

Și le-am dus pe toate cum am putut și periodic am primit feedback că mă vând prea ieftin și periodic am crescut prețurile, dar în final tot nu am putut să ies din ecuația „mulți clienți = venit mai mare”. Din păcate, mulți clienți = minte împrăștiată în toate direcțiile și impact care tinde spre zero.

Togetherness

Adevărul este că trebuie să fii făcut dintr-un anume aluat, probabil unul mai puțin introvertit, ca să poți tu, pe cont propriu, să te duci în locuri cu alți oameni fără să te izolezi la o masă dintr-un colț, la geam, și asta să însemne că faci pași pentru a-ți găsi tribul, pentru a schimba idei și poate și best practices, și pentru a nu mai simți că ești singur în asta.

Iar dacă ai face asta, cu siguranță ți-ar fi mult mai ușor să crești și să nu ajungi, în șapte ani, să-ți dai seama că nu faci ceea ce iubești și cu ceea ce faci nu aduci un impact în lume.

Oamenii își iau deciziile din punctul de evoluție în care se află

Poate că ar fi fost bine să aflu lucrurile de mai sus de la început, dar sigur că nu le-am putut afla atunci, chiar dacă cineva ar fi fost dispus să mi le spună, pentru că atunci, în 2013, cel mai mult am fugit de îngrădirile unui job full time, de rapoarte și raporțele, de program fix și am îmbrățișat freelancingul cu ambele mâini pentru că mi-a plăcut prima parte din cuvânt și cea mai importantă valoare pentru mine este libertatea.

Iar în 2013 abia făceam primii pași către descoperirea de sine, descoperire care abia acum, șapte ani mai târziu, s-a adâncit.

Deci, nu, nu aș fi auzit pe nimeni care ar fi încercat să mă îndrume.

Niciodată să nu spui „niciodată”

Când abia terminasem facultatea, am avut o perioadă de freelancing forțat pentru că nu-mi găseam de lucru. Chestia asta m-a deprimat așa de tare, încât mi-am spus atunci că niciodată nu voi mai face freelancing pentru ca, șase ani mai târziu, să-mi doresc din tot sufletul să scap de statutul de angajat.

Prin urmare, mi-am spus atunci că nu voi mai închide niciun drum către mine, că voi lăsa energiile să circule sub formă de informații și de oameni și de propuneri și că tot ceea ce voi avea în minte va fi evoluția mea.

Și în tot acești 7 ani, periodic m-am gândit că îmi place viața mea liberă, dar că nu resping faptul că s-ar putea ca în lumea asta să existe un angajator care să-mi respecte libertatea și că poate, în cele din urmă, drumurile noastre se vor întâlni și atunci o să se facă the perfect match.

S-a făcut.

One Comment

Leave a Reply