Femeia este aici

Briza le mătură din când în când râsetele, iar valurile mării acoperă chiotele petrecerii. Stau cu toții pe plajă și-și strigă poante în gura mare, apoi se amuză din te miri ce. Fetele sunt cele mai gălăgioase. Glasurile lor se aud ascuțite de peste tot, de parcă ar fi concurs cine este mai stridentă. În fața lor, focul le colorează fețele, iar pocnetul lemnelor abia aruncate acolo o poartă pe Mura în alte timpuri.

Zgomotele se estompează, iar Mura rămâne singură cu focul, doar ea și creatura asta venită din altă lume, cu mii de capete și mii de limbi, cu sute de mâini care o cheamă la ea, cu milioane de degete care se întind către trupul ei și o ating ușor pe obraz, i se așază pe umeri și i se împletesc prin păr, o cuprind și-o încălzesc peste tot, iar pocnetul, pocnetul este din ce în ce mai dens și mai ritmat și Mura îl aude. Îi bubuie în timpane, mai întâi, apoi în piept și simte cum îi tresar sânii, cum tot toracele i se mișcă într-un ritm pe care nu l-a mai avut niciodată în corp. Aude pocnetul direct în inimă, este înconjurată de el, răsună pe toată plaja, o învăluie, i se cuibărește în pântec și-o umple pe interior. Un bum-bum moale și duios, ferm, puternic și cald. Pe toate le simte deodată, alături de ritmul ăsta sălbatic care-i vine din interior și din exterior, de aici și din alte lumi, de la ea și de la ceilalți.

Respiră tot mai adânc și inspirul i se duce direct în abdomen, i-l umple cu aer și briză de mare, cu căldura focului și cu incantațiile oamenilor de demult. Expirul îi golește tot abdomenul și i-l lipește de coloana vertebrală și simte cum se înalță tot mai tare, de parcă i s-ar lungi gâtul, iar capul i s-ar duce cu totul în altă dimensiune. Inspiră din nou și duce tot aerul acolo, jos, și simte cum bazinul i se lipește și mai tare de nisip. Simte fiecare fir de nisip pe bazinul ei, fiecare zgârietură fină o aduce mai aproape de pământ. Pântecul o împământează și-o duce către cer, amândouă în același timp și de acolo, din interior, apare Femeia.

Pe fața ei, curg râuri ale tuturor ororilor pe care le-a trăit, ale tuturor vieților pe care le-a vindecat, ale tuturor înțelepciunilor pe care le-a dat mai departe, din mamă în fiică, apoi în bunică și străbunică și tot așa, până la a cincisprezecea generație de femei care și-au luat învățătura de la ea. În părul ei gri se împletesc pene de păsări numai de ea știute și oase de animale tămăduitoare, iar peste toate tronează o coroană cu Ochiul lui Horus în mijloc. Este preoteasa tuturor, apărută din pântecul Murei.

Fata deschide ochii, iar femeia dispare și, deși nu mai este acolo, pe plajă, Mura știe că o va avea cu ea pentu totdeauna, că aici a fost tot timpul, dar numai acum focul a fost așa de arzător, încât a putut să o vadă. Închide din nou ochii și reușește să o prindă, înainte să dispară de tot. Își țintuiește privirea în Ochi, iar Femeia își oprește dispariția. O recunoaște pe Mura. Din miile de femei pe care le-a văzut în viața asta și-n alte vieți, când a fost pe rând corb, lupoaică și adiere de vânt, Femeia o recunoaște și-o mângâie pe creștet, în timp ce din ochi îi izvorăsc lacrimi ce îi curg la vale, prin albiile râurilor de pe față. Își îndreaptă o palmă zbârcită către fată și i-o împinge blând pe piept, în spațiul dintre sâni, iar Mura simte cum focul trece de la una la alta și nu mai poate să stea jos, pe nisip.

Își desface părul sălbatic și-l lasă să-i cadă pe umeri și peste față și începe să-și miște pântecul în ritmul pocnetului care nu se mai oprește. Mai întâi lent și unduitor, desenează infinituri cu șoldurile, cu ochii țintă în ochii Femeii care-și ține în continuare palma acolo, pe pieptul ei, și-i ghidează mișcările doar din încheietura mâinii și din puterea privirii. Își desface picioarele, se ridică pe vârfuri și-și flexează genunchii, în timp ce-și lasă capul în jos, până când părul atinge nisipul, și rămâne acolo pentru câteva secunde, în așteptarea ritmului tribal care o face să-și salte capul pe spate și să-și răsfire pletele lungi care se împletesc cu limbile de foc, în timp ce șoldurile i se mișcă sacadat, dreapta-stânga, ca o pendulă de hipnoză.

Mura aude chemarea strămoșilor, ca un urlet de război sau, mai degrabă, un sunet de incantare a focului ce vine dinspre Femeie, deși Femeia își ține buzele strânse. Sunetul îi cuprinde tot corpul, un foc interior care-i dă viață și putere, iar Mura își încordează brațele și le întinde în laterală, ca și cum s-ar preda Universului. O fixează în continuare pe Femeie, iar Femeia o fixează și ea, în timp ce lacrimile nu contenesc să-i umple obrajii, iar focul să se transfere de la una la alta și înapoi. Se privesc cu putere, iubire și îndârjire, până când liniile se estompează, iar Mura nu mai știe dacă e pe plajă și dansează turbat sau dacă s-a dus deja în lumea aceea de dincolo de timpuri, dacă e Mura sau e Femeia, dacă sunt ambele în ea însăși sau dacă ea este Tot. Liniile devin tot mai fine, iar focul tot mai arzător și Mura simte cum acum este mai plină, mai puternică, mai vânjoasă decât tot ceea ce-a fost ea până acum și decât oricine.

Femeia a dispărut, dar Mura o simte. Încă o face să danseze și să-și desprindă tălpile de nisip în salturi sacadate, până când simte cum îi iese din gâtlej incantația focului, iar focul este și el una cu ea. Sunetul iese din ea din ce în ce mai tare și din ce în ce mai gros, iar vocea Murei se transformă în vocea Femeii și focul se întețește până când îi intră în pântec și-n tot corpul și-o încălzește pe interior, o arde blând din cap până-n picioare, iar fata dă drumul unui ultim răcnet al străbunilor, înainte să se prăbușească pe nisip.

Se trezește când băieții o plesnesc peste față și-i toarnă apă de mare pe obraji, iar când deschide ochii îi vede pe toți cu figurile înspăimântate, dar și curioase și știe că nimic nu va mai fi la fel.

Femeia este aici.

Dacă vreți să mai citiți și alte povești, aici sunt toate.

Sursa foto: kovcheg.ucoz.ru

Leave a Reply