Deal

READING TIME:6 MINUTES

La întâlnirea de Crăciun a scriitorilor wannabe, tema exercițiului de scriere a fost „deal”. Enjoy. Și dacă vreți să citiți toate exercițiile, le găsiți aici.

  • Frate, pe asta n-o putem lăsa așa. Trebuie s-o pecetluim într-un fel. E prea groasă, își ridică băiatul ochii către prietenul său, în timp ce-i căuta aprobarea.

Celălalt se uita la el cumva uimit, dar parcă și înfricoșat, ca și cum ceea ce tocmai stabiliseră avea să fie cândva ceva de viață și de moarte.

  • Ai dreptate, îi zise într-un sfârșit. Hai să batem palma. Și îi întinse o mână tremurătoare.
  • Nu așa, îi spuse celălalt. Hai să scuipăm mai întâi în palmă!
  • Hai!

Cei doi își scuipară în palme în același timp, câte un scuipat mic și firav, și apoi își întinseră din nou mâinile și le strânseră cu putere.

  • Deal? Întrebă primul.
  • Deal, răspunse al doilea, și apoi viața își continuă cursul ei.

Era o iarnă fără zăpadă, cu mult noroi și fețe de oameni încrâncenate. Era Crăciunul, dar nu se simțea deloc ca și cum ar fi așa. Copiii ciocăneau din casă în casă și întrebau dacă primesc cu colinda și oamenii aproape că nu primeau niciunul.

          Dar ușa lui se deschise. Stătea în salonul mare și pustiu când i-a auzit ciocănind. Nu mai bătuse nimeni la ușa lui de mai bine de un an și nici el nu bătuse pe la ușile altora. Doar pe la ușile medicilor ce mai bătea în zadar. Când a auzit ciocănitul, prima oară s-a gândit să nu deschidă. Știa că n-o să fie decât niște copii care-o să murmure un Dom Dom să-nălțăm grăbit și-apoi o să se mute la următoarea ușă, la următoarea și tot așa, până când o să ajungă în capătul străzii și-apoi o să cotească pe strada perpendiculară, o să se oprească puțin să-și numere banii câștigați și-o să calculeze cam de câte ori mai au de cântat, până să le ajungă să-și cumpere jocul ăla video șmecher sau cine știe ce altă porcărie își mai cumpărau copiii în zilele alea.

          Dar apoi s-a gândit că poate așa o să mai pătrundă și în casa lui un glas mai vesel decât glasul lui răgușit care, oricum, se mai auzea doar din când în când, atunci când își vorbea singur în oglindă. Își băgă așadar picioarele mai adânc în papucii de casă și se târșâi până la ușă, anticipând un colind repezit. Deschise ușa și se pomeni în față cu doi vlăjgani, cu un cot mai mare decât el. Ochii i se pironiră în piepturile lor și trebui să-și ridice privirea, ca să se uite la ei.

  • Primiți cu colinda? se auzi o voce în schimbare, de băiat la pubertate.
  • Nu primesc, se auzi cum răspunde gura fără el. Se miră și el puțin de răspunsul ăsta. Tot planul lui cu glas de oameni noi în casa lui se duse de râpă imediat ce gura puse stăpânire pe voința lui.
  • De ce? întrebă vlăjganul puțin ofticat.
  • Voi nu sunteți prea mari pentru cerșit? își auzi din nou gura.
  • Ce cerșit, nene? Noi colindăm! Suntem colindători.
  • Duceți-vă-n puii mei de colindători mari cât prăjinele, se pomeni că le urlă în față. Nici colindătorii nu mai sunt ce-au fost?
  • Stați-ar Crăciunul în gât! se auzi imediat urarea din partea colindătorilor.

Bărbatul le trânti ușa în nas și-și târâi picioarele înapoi către masa din salon. Un motan mare cât o vacă se apropie de picioarele lui, cerșind atenție. Se freca de ele și miorlăia, se uita la el cu ochi de porțelan și-i cerea mângâiere, dar omul părea de gheață. Pe fundal, un televizor își derula programul special de sărbătoare. Niște oameni cântau colinde moderne și câteva femei se mișcau lasciv, în hainele lor minuscule, o rămășiță de costume de Crăciuniță, și cu căciuli roșii pe cap, cu moțuri mari în vârf.

În casă domnea o combinație de mirosuri: pereți împuțiți cu fum de țigară și-o friptură arsă în cuptor. Încercase să-și gătească ceva mai în spiritul sărbătorilor, dar se luase cu gândurile lui și uitase de carnea din tavă, până ce carnea din tavă se făcu și ea la fel de neagră ca gândurile.

  • Talpă de papuc, își spusese, în timp ce deschidea ușa de la balcon și lăsa pâcla negricioasă să iasă afară și să-i mai împută și pe alții.

În depărtare, se auzeau pocnete de petarde și câini care schelălăiau a pagubă. Pe stâlpul din fața geamului pâlpâia un ornament de Crăciun în formă de lumânare.

  • Au mai atârnat și penisuri de stâlpi, halal sărbătoare, își spuse în sinea lui, cu glas tare.

Se întoarse la masă și mai zăbovi așa câteva momente. Motanul îi sări în poală, dar îl alungă cu o mișcare din mână și acesta căzu la podea cu o bufnitură de animal gras.

Deodată, își ridică privirea din pământ și se uită undeva, în zare. Părea că-și amintește ceva, dar parcă n-ar vrea să-și amintească complet. Ca și cum atunci i-a venit în vizită amintirea, i-ar fi ciocănit la ușa creierului, iar el încă nu se hotărâse dacă să o lase să intre sau să o fugărească, așa cum făcuse cu vlăjganii de adineaori. Ochii i se mai îmbunară, semn că a lăsat-o să intre. Iar după ce a intrat, și-a făcut culcuș peste tot. Mai întâi în cap și i-a relaxat mușchii feței. Aproape zâmbea. Apoi către gât și către umeri și s-a mai înmuiat. Apoi pe tot spatele, pe brațe și pe picioare, ca o flacără care l-a cuprins cu totul și l-a făcut să nu mai stea așa de drept și înlemnit la masă.

A lăsat amintirea să i se instaleze bine, apoi a analizat-o pe toate părțile, așa cum faci când te duci în piață și vrei să te asiguri că toți cartofii pe care-i cumperi sunt întregi și buni de mâncare. Nici nu știa că o mai are, îl luase prin surprindere. Ziua aceea era așa de îndepărtată, parcă făcea parte dintr-o viață pe care o trăise altă dată, în alte timpuri, într-un alt corp. Și totuși, nu era așa. Fusese tot el, dar mult mai tânăr, mult mai încrezător într-un viitor frumos. El și prietenul lui într-o dimineață de vară, cu fundul pe scările din fața blocului, scuipându-și în palme și făcând un deal.

Deal-ul. Își amintește. Ochii îi scânteiază, când se gândește la palmele alea două legate unele de altele și pecetluite cu scuipat. Deal-ul, se gândește și se ridică. Se îndreaptă sprinten către birou, trage de un sertar și scoate ceva din el. O cutie neagră, de catifea, în care demult fusese o bijuterie. Poate un lanț cu diamante, poate o coroniță strălucitoare, ceva care stătuse pe trupul unei femei și o făcuse fericită. Acum nu mai era, dar se purta cu cutia ca și cum tot ar fi dus înăuntru ceva prețios.

O îmbrățișă și plânse puțin. Amintirea era la locul ei, în tot corpul, dar mai ales în inimă. Se cuibărea acolo și-i spunea că este în siguranță. Că în lumea asta mai este măcar un om căruia îi pasă.

Se întinse spre telefonul mobil și căută în agendă. Avea același număr de mai bine de 20 de ani și, chiar dacă schimbase telefon după telefon, întotdeauna avea grijă ca agenda cu contacte să se transfere dintr-un loc în altul. Abia acum își dădu seama de ce ținea morțiș la agenda asta: pentru numărul lui, al prietenului său din vara aceea. Oare era același? Nu putea afla decât într-un singur fel.

Apăsă pe tastă și așteptă. Sunetul cunoscut al țârâitului îi umplu urechile și tot capul, până începu să-i răsune peste tot în corp. Îl lăsă să sune mult. Avea nevoie să răspundă cineva. Și tocmai când era pe punctul să închidă, auzi o voce de bărbat.

  • Tu ești?

Era vocea lui. O recunoscu. Puțin mai groasă și mai râșcâită de trecerea anilor, dar sigur a lui.

  • Da, eu sunt, reuși să-și adune cuvintele și să răspundă. De data asta, gura părea să-l părăsească.
  • Ce mai faci? se auzi cealaltă voce.
  • Mai ții minte deal-ul nostru? trecu el direct la subiect.

De cealaltă parte, celălalt tăcu. Oare nu mai ținea minte? Oare nu avea curaj să răspundă?

  • Da, se auzi în cele din urmă, dar un „da” mai stins, mai scos cu sila.

Bărbatul trase adânc aer în piept și îi spuse dintr-un foc.

  • Pistolul e încărcat. Te aștept să apeși trăgaciul.

Leave a Reply