Când te duci la Brand Minds după Brené, dar Brené nu vine la Brand Minds

READING TIME:2 MINUTES

Îmi torn apă în pahar până la jumate și las să cadă acolo plicul de magneziu. Mă uit la praful ăla cum bolborosește și fâsâie, în timp ce lingurița se lovește de marginea sticlei. Amestec de 33 de ori, în sensul invers acelor de ceasornic, mă uit în gol către lichidul din pahar și-l aștept să se liniștească. Își oprește rotația, dar întrebarea mea încă mi se mai învârte în cap:

Ce căcat a fost asta?

 

Este a doua dimineață după Brand Minds și întrebarea mea încă nu s-a oprit. De fapt, parcă pe măsură ce evenimentul se îndepărtează, întrebarea se învârte din ce în ce mai repede. Întrebarea mea s-a urcat pe un căluț dintr-un carusel, dar caruselul s-a defectat și se învârte ca un bezmetic. Se învârte așa de tare, că acum întrebarea mea nu mai râde și nu-i mai face din mână lui mami când trece prin dreptul ei. Nici n-o mai vede pe mami. Nu mai vede oamenii, nu mai vede florile și copacii și nici copiii. Peisajul din afară și dinăuntru s-a transformat într-o fâșie cu culori și beculețe și întrebarea mea nu mai înțelege nimic. Întrebarea mea în curând o să vomite.

Și poate că a fost despre iluzia pe care singură mi-am construit-o și pe care m-am văzut nevoită să o dărâm. Poate că a fost despre așteptările pe care le depui pe umerii unui om care, până la urmă, se dovedește că asta este: un om căruia i se întâmplă viața, așa cum ni se întâmplă tuturor. Poate că a fost despre reconfigurarea traseului, despre răspunsuri și daruri care vin tot timpul altfel decât ni le clădește creierul.

Poate că a fost, de fapt, despre a face pace cu Harari. Am picat aici. Sper sincer că n-a fost despre asta.

Poate că a fost, pur și simplu, despre o pauză de care aveam nevoie. Sau poate că nu a fost despre nimic.

Dar sigursigur a fost despre durere. Și despre dezamăgire. Și despre pierdere. Și despre sens. A fost despre mecanisme de protecție. Despre mine, care nu m-am uitat aproape deloc la niciun speaker om de pe scenă, ci numai în ecran, ca la televizor. Pentru că era prea dureros să știu că acolo n-o să fie.

Și a mai fost despre momentul, singurul moment, în care am putut să mă uit la om, și nu la televizor, iar omul la care cu adevărat m-am uitat a fost omul “de înlocuire”, care parcă și-a construit un discurs numai pentru mine. Cred că, dacă vedeam în slide-ul final mesajul “Și, apropo, Ines, faci o treabă excelentă”, nici nu m-aș fi mirat.

Glumesc! Aș fi făcut pe mine.

Încă nu s-a așezat acest eveniment și nici nu cred că se va așeza vreodată așa cum mă aștept eu. Cred că, în timp, vor mai ieși în fața mea piese de puzzle așezate și-atunci o să mai înțeleg. Oricum, a fost ceva prea mult pentru a fi cuprins de creier.

Și pentru toate astea și pentru acest carusel de emoții prin care am trecut și încă trec, pentru toată bulversarea, și darurile, și energia și nebunia, pentru tot ce pot să explic și pentru ce nu voi putea vreodată, sunt recunoscătoare.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *