Despre 2017 cu… nici eu nu mai știu cu ce*

READING TIME:3 MINUTES

Trag lângă mine a doua cafea fierbinte din zi și încep să mă gândesc la anul ce stă se se încheie. Aș vrea să spun că profit de tihna somnului de copil sau că aburii cafelei fac o magie și aduc cumva pacea, liniștea și mulțumirea față de ceea ce las în urmă, însă nu pot să ignor că am început anul cu ideea de a emigra și îl termin cu aceleași sentimente de frică și frustrare ce m-au însoțit neîncetat peste tot.

Una peste alta, 2017 a fost anul acțiunii, anul în care am făcut cele mai multe, cele mai grele și cele mai importante lucruri. Am simțit, mai mult ca nicicând, că îmi pun intuiția la treabă, că mă arunc în gol și că, pur și simplu, trebuie să am încredere. S-a dovedit că multe din hotărârile luate au fost cele bune.

Am construit. Am pus cărămidă lângă cărămidă, sperând că fac ceea ce trebuie și că în final va fi bine.

Am ridicat greutăți. Am tras de mine și mi-am depășit și cele mai nebănuite obstacole, am spart bariere, am făcut 100 de zile de mișcare fără pauză și mi-a plăcut fiecare secundă din această experiență. De cele mai multe ori, am simțit că sportul este colacul meu de salvare, că mă ține la suprafață și mă scoate din multe.

Am citit mai puțin decât mi-am propus, dar deja știu că planurile nu sunt decât niște iluzii ale creierului nostru și că realitatea poate bate cele mai mărețe excel-uri. Am încheiat tetralogia Elenei Ferrante, am citit A little life și m-am enervat peste măsură citind Acolo unde femeile sunt regi.

Am băut multă cafea și din ce în ce mai bună, am descoperit o nouă cafenea, am ieșit pentru prima oară în oraș doar eu și Miss O, am mai făcut o lansare de carte, am mai slăbit vreo 10 kilograme, am mai întinerit din punct de vedere metabolic, am mâncat prea puțină proteină.

Am descoperit că am un copil ce a adunat tot simțul umorului pe care l-a găsit în jurul ei și a venit în această viață să-mi arate că lucrurile nu sunt așa de grave ca în capul meu, că oamenii încă mai pot râde din tot sufletul, că mai există speranță.

Mi-am mărit garderoba sportivă, m-am machiat mai puțin, am ieșit rar în scopuri sociale și des în scopuri de mișcare. Am intrat într-un grup cu oameni fel de fel ce s-au adunat în jurul uneia dintre cele mai solide pasiuni pe care le-am întâlnit eu până acum. Am făcut 300 de coreene (aproape) fără pauză.

Am participat la primul atelier de storytelling. Mi-am desenat cafea pe unghii. Am ținut primul Atelier de agitat Universul, după doi ani de pauză, fix la câteva zile după ce omul care mă menține pe linia de plutire a revenit în peisaj iar eu am început să văd din nou conexiunile din viața mea.

Am fost nașă și am descoperit rujul roșu. Eu și fetița mea ne-am făcut matching dresses.

Am primit unele dintre cele mai frumoase propuneri de colaborare și am luat una dintre cele mai mari țepe. Ea se derulează as we speak, semn că încă nu sunt pregătită să-mi învăț lecția.

Am revăzut marea din Barcelona și am tăiat moțul. Am imortalizat momentul în care Miss O. l-a ales prima oară pe Micul Prinț.

Am alergat la The Color Run, am bifat mai toate festivalurile mari din Iași, mi-am făcut mai multe selfie-uri, am văzut mai multe seriale, am citit mai multe cărți pentru copii, am dormit puțin mai mult decât în 2016, am construit o casă.

Toate acestea, încercând să acopăr sentimentele de furie și frustrare.

*De regulă, era „cu recunoștință”.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *