Oamenii vin și oamenii pleacă. Unii dintre ei ni se cuibăresc în suflet

READING TIME:2 MINUTES

Îmi adun curajul și sufletul să scriu acest articol. Mult timp m-am simțit vinovată pentru trăirile mele și mult mai mult timp nu am vrut să le recunosc. Cumva este ceva în neregulă că perioada asta, în care îmi aduc aminte de nașterea copilului meu, vine la pachet cu sentimente amestecate; nu este totul numai despre fericire și emoții cu fluturași în stomac. Este și despre tristețe și zâmbete amare.

Cumva este în neregulă ca nașterea să fie asociată și cu moartea și este și mai în neregulă să se vorbească despre asta. Cel mai cuminte ar fi să fie păstrate aceste gânduri în propriul cap pentru a evita judecățile celorlalți. Dar eu o să scriu.

Mai întâi a murit Ioan iar la câteva zile după s-a născut copilul nostru. Mai întâi s-au închis doi ochi incredibil de albaștri iar la câteva zile după s-au deschis doi ochișori incredibil de albaștri. Cumva este în neregulă să fac această asociere, dar eu știu că nimic în viața asta nu este întâmplător și că noi, oamenii, suntem legați prin fire energetice și sufletești mult mai puternice decât putem să cuprindem cu mintea.

Mai întâi mi-am amintit cu nostalgie de el, nici măcar n-am fost tristă așa cum știu eu că sunt triști oamenii puși în fața morții. L-am simțit pretutindeni, ca un nor binefăcător, ca o energie bună eliberată de barierele unui corp. Iar apoi am tremurat de bucurie și mi-am simțit trupul plutind, incapabil să țină atâta fericire, la vederea unui boț de om mititel.

Totul, din momentul plecării lui, s-a întâmplat repede. Liniile timpului sunt vagi în capul meu, îmi amintesc emoții, frânturi de imagini: cuvintele oamenilor de pe Facebook, imagini frumoase din cimitir, mașina cu numărul IS-numaiștiucât-ROK pe lângă care am trecut de cine știe câte ori, în drumurile mele spre maternitate, de fiecare dată crezând că o să nasc. Apoi mâna medicului pe burta mea, îmbrățișarea asistentei, poveștile medicului anestezist, muzica din sala de operații, vocea medicului, felul în care anestezistul mi-a întors capul spre locul în care era dus copilul, căldura bebelușului pe obrazul meu, opritul din plâns, tremuratul meu, frigul, emoțiile, momentul în care i-am văzut ochii albaștri.

De aici, de la momentul ochișorilor albaștri, încep să-mi aduc aminte tot. Nu știu dacă a fost vorba despre ochi sau despre anestezia care mi se ducea din corp, dar abia atunci viața a revenit la ritmul normal, în măsura în care se poate vorbi despre un astfel de ritm, când un bebeluș ți se cuibărește în brațe.

Cumva este în neregulă să pun unul lângă altul două lucruri antagonice și să găsesc o legătură între ele dar, oricare ar fi pretextul, esența nu este decât energie pură, bună, vie iar energia este tot ce contează.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *