Fericirile sau nefericirile nu au nici o legătură cu postările de pe Facebook

READING TIME:2 MINUTES

ines dumitriu

În lumea mea mică, apare în mod repetat un articol din Brightside. Pentru că este incredibil de relevant, a fost tradus și în română. În esență, el vorbește despre cum oamenii care sunt fericiți în cuplu nu simt nevoia să spună acest lucru pe Facebook.

Ideea articolului nu e nimic nou sub soare. Periodic, apare cineva care scrie despre asta, chiar eu însămi am share-uit acum vreo 4 ani un articol pe această temă. Acum vreo 4 ani credeam că le știu pe toate și, evident, mi se părea de prost gust și foarte fals să-ți expui fericirea pe Facebook.

Pentru că eu știu foarte puțin să vorbesc despre alții și foarte mult să vorbesc despre mine, o să povestesc aici despre cum impactul pe care un mesaj îl are asupra mea nu are nici o legătură cu omul care transmite, ci cu mine, cel care receptează.

Acum mai bine de patru ani, eram într-un loc din viața mea despre care mă mințeam că e frumos. Era călduț și confortabil, îl cunoșteam bine, știam cum să mă închid în tot felul de carapace, pentru a evita suferințele, știam cum să mă dau jos de pe cioburile de sticlă, dacă mă trezeam acolo, iar asta numeam eu fericire.

Periodic, veneau către mine mesaje din exterior despre oameni fericiți. Unele dintre ele veneau pe Facebook pentru că aici este lumea cea mai vorbăreață. Nu știu cât de fericiți sau nefericiți erau oamenii ăia, dar eu presupuneam din start că se prefac și că, de fapt, în intimitatea casei lor își plâng în pumni, așa cum făceam eu, metaforic vorbind, evident. Mesajele acelea scrijeleau în mine, mă răscoleau, mă revoltau și mă făceau să-i privesc cu ochi critici și ironici pe săracii oameni care le emiteau.

Mă trezeam spunând „Ah, de-ar fi așa de fericiți și în realitate, cum pretind a fi pe Facebook!” sau „O, Doamne, cât sirop, o să fac diabet” sau chiar „Hai, măi, mă lași cu atâââââta iubire?”

Dar adevărul este că nu era niciodată despre ei, ci despre mine. Aveam în mine niște răni așa de adânci, încât niște simple și puerile și – poate – sincere și nevinovate mesaje postate pe Facebook trezeau în mine niște monștri. Oamenii de la care porneau nu erau decât niște instrumente care să mă ajute pe mine să-mi identific și – Doamne ajută! – vindec rănile.

Decât să irosim timp și energie analizând gradul de fericire a altora, mai bine ne-am întreba ce anume din noi ne face să reacționăm așa la niște simple mesaje. Zic și eu, nu dau cu parul.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *