Cum îți dai seama că mai ai de mers cinci sute de mii de kilometri pe drumul către dezvoltarea spirituală

READING TIME:2 MINUTES

ines dumitriu

Nu știu dacă mai este un așa mare secret dar, ca să eliminăm orice dubiu, o mai spun o dată, să fie spus: felul în care sunt eu astăzi și miile de feluri în care m-am schimbat de-a lungul a mai bine de trei ani se datorează câtorva oameni care, în final, m-au dus la un om.

Un om cald și bun și plin de compasiune, un om făcut din lumină și iubire și drag de alți oameni, un om care a știut cum să mă ia de mână și să mă ducă în fața oglinzii, să mă arate așa cum sunt, nu așa cum credeam eu că sunt, un om care-mi este reper și în care știu că voi avea sprijin ori de câte ori mă voi împiedica de barierele sufletului meu.

Un om datorită căruia sunt mai curajoasă și mai dornică să caut în mine însămi, un om care mi-a arătat lumea exterioară și, mai ales, lumea interioară și care mi-a arătat că inima îmi este cel mai bun companion, că nu sunt niciodată singură și că întotdeauna voi avea Universul de partea mea.

Și, datorită acestor schimbări, am reușit să mă așez, într-un final, după gândiri și răzgândiri, pe Calea mea, să fac ceea ce am de făcut în viața asta, să vorbesc cu sinceritate despre mine și despre lumea mea și, uneori, să „ating” alți oameni.

Ceea ce nu știți, dar de acum înainte o să știți, este că, deși nu a fost și nici nu este ușor, să călătoresc în mine însămi este fascinant. Să mai vindec o rană este minunat. Să mai înțeleg câte ceva despre mine a devenit una dintre activitățile mele preferate chiar dacă, de cele mai multe ori, lucrurile pe care le înțeleg nu sunt deloc stropite cu mireasmă de trandafiri sau măcar cu lapte și miere.

De pildă, am înțeles acum, de curând, că, atunci când reperul iese puțin din peisaj, șansele de a dărâma singură tot ceea ce am construit împreună sunt incredibil de mari. Șansele să uit cum sunt eu, cea de acum și să-mi amintesc cum eram eu, cea de atunci; șansele să mă identific din nou cu fricile acelea, cu rănile acelea, cu viața aceea; șansele să-mi pierd energia bună; șansele de a mi se șterge din minte convingerea (adevărată) că nu mai am cum să devin ceea ce am fost, din simplul motiv că acolo nu mai este (aproape) nimeni în afară de câteva amintiri stocate în creier.

Desigur, în toate există o oportunitate de învățare iar din această situație nu pot decât să învăț că mai am mult de învățat, mult de mers, multe de făcut până a putea spune cu adevărat că am atins echilibrul spiritual.

Deci, cred că, într-un fel ciudat, ar trebui să fiu recunoscătoare. Mulțumesc.



4 responses to “Cum îți dai seama că mai ai de mers cinci sute de mii de kilometri pe drumul către dezvoltarea spirituală”

  1. […] A fost un an cu o nănuță minu­nată, cu multă lumină și iubire, cu mirări de tot felul, cu pri­e­teni pe care i-am văzut mai rar dar, hei, ce mai con­tează frec­vența, când con­sis­tența e așa de bunuță? Un an care m-a pro­vo­cat să-mi fiu sin­gură spri­jin, atunci când îmi pierd puțin punc­tul de reper. […]

  2. […] Acum ceva timp, scriam un articol despre cum îți dai seama că mai ai de mers kilometri întregi pe drumul către dezvoltarea […]

  3. […] un an și aproape o lună, a dispărut puțin din peisaj omul care mă ajuta întotdeauna să stau pe Cale, să văd lumina din mine și din lume, să am […]

  4. […] după doi ani de pauză, fix la câteva zile după ce omul care mă menține pe linia de plutire a revenit în peisaj iar eu am început să văd din nou conexiunile din viața […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *