Mic eseu despre frica de singurătate

READING TIME:2 MINUTES

ines dumitriu

Am crescut cu ea. M-a ținut de mână din primele mele zile. A fost alături de mine când îmi învățam pe de rost poeziile pentru Moș Crăciun, când toceam ca să iau note mari, când stăteam ore întregi la pregătire la Matematică. Mai apoi, mi-a fost alături când mă agățam de orice tip mai simpatic ce-mi ieșea în cale, amăgindu-mă că am găsit iubirea.

Privind înapoi, știu exact când s-a instalat confortabil în creierul meu. Știu când, știu cum și știu și ce m-a îndemnat ea să fac. La început, nu am știut toate aceste detalii pentru că sunt eu incredibil de deșteaptă, de lucidă și de obiectivă; le-am știut pentru că oamenii mai deștepți decât mine mi le-au arătat, iar eu am fost suficient de sinceră, încât să le văd.

Când am aflat-o, am avut tendința să scot săbiile și să trec la luptă. La urma urmei, asta știam cel mai bine să fac – să lupt; cu kilogramele în plus, cu tiparele, cu stereotipurile. Dar am fost suficient de norocoasă, încât să am pe lângă mine oameni care să mă oprească.

Așa că am acceptat-o. I-am urat bun venit în viața mea, chiar mi-am cerut scuze că am ignorat-o aproape 30 de ani, când ea a fost mereu acolo, lângă mine. Am rugat-o să mă lase să mă uit la ea; să o descopăr, să o analizez, să o înțeleg mai bine. Și, în final, să mă iert și să o las să plece.

Probabil i-a fost greu să părăsească un mediu atât de familiar. Mă mai vizitează din când în când. Uneori, cred că și-a lăsat aici un pui. Încă mi se mai întâmplă să mă trezesc noaptea, după ce am visat că am rămas singură, în întuneric. Sau că merg singură și dezbrăcată pe străzi.

Dar acum o cunosc bine. A făcut parte din mine atât de mult timp. Iar când am descoperit-o, m-am descoperit și pe mine și am încetat să mă mai învinovățesc.

Pentru că noi, oamenii, nu suntem definiți de acțiunile pe care fricile noastre ne îndeamnă să le facem.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *